Bill Jay – Confesiuni fotografice
De Voicu Bojan
Am intalnit cunoscatori intr-ale vinului care erau in stare sa-ti strice o seara perfecta amusinand cu nasul varat adanc in pahar, dand ochii peste cap, sorbind cu o pricepere nemaiintalnita. Isi plimbau vinul prin gura peste papile si palat povestind cu o asemenea siguranta despre „calitatile onctuoase ale taninurilor din nectarul zeilor” ca-ti venea sa le torni paharul in cap si sa-ti desfaci, cu zgomot, o cutie de bere. Parca nu vorbeai cu oameni intregi la minte, ci cu niste etichete vorbitoare aflate pe dosul unor sticle cu vin; de atunci mi-e frica de falsii connaisseurs. Adevaratii cunoscatori nu fac prea mare caz de stiinta lor, au mereu mai multe indoieli decat certitudini si se afla permanent in dinamismul sanatos al unui parcurs avand ca obiect tocmai pasiunea lor. Insa atunci cand spun ceva despre acel lucru la care se pricep, e bine sa ciulesti urechile. Adevaratii stiu intotdeauna „cat e ceasul”, falsii nu, acestia din urma nu fac decat sa poarte la mana, pe post de ceas, o jucarie, daca se poate, cat mai scumpa.
Andre Kertesz
In materie de fotografie, Bill era in mod cert un connaisseur, unul dintre cei mai adevarati si mai rafinati pe care i-am intalnit. Ca un indragostit incurabil, a gandit, a declansat si a scris despre acest mijloc de expresie vreme de 50 de ani (peste 400 de articole si 20 de carti nu sunt putin lucru). Cu toate acestea, in prezenta lui aveai senzatia ca puteai bea linistit un pahar de vin bun doar asa, „de sete”, fara sa te simti un profan sau fara sa cazi in nu stiu ce transa, cu ochii dati peste cap.
Graciela Iturbide
Adevarul e ca, atunci cand l-am cunoscut pe Bill in 2005, nu prea stiam pe cine cunosc de fapt. Ii citeam cu regularitate rubrica de End Notes din Revista LensWork, stiam ca era unul dintre comentatorii cei mai pertinenti de fotografie si ca scrisese enorm. Si mai stiam de la Maureen Gallagher (fotograf si editor la LensWork) ca e simpatic foc si mereu dornic sa comunice cu oameni care iubesc fotografia. L-am vizitat, deci, acasa, in Ocean Beach, o comunitate de langa San Diego alcatuita, de-a valma, din surferi, hippies in retragere, artisti, oameni bogati si oameni ai strazii. Mi-a placut din prima secunda, nu se putea ascunde nimic rau dupa zambetul sau larg. Era intr-adevar un personaj generos, deschis si tonic, posesor al unui subtil umor britanic. Si, boier cum era, a acceptat sa stea de povesti cu un no-name ca mine, un tip venit dintr-un soi de lume a treia pe harta fotografica mondiala. Am povestit deci vrute si nevrute vreo trei ore la o terasa despre fotografie, oameni si carti, mi-a aratat probe pentru reeditarea cartii lui cu portrete de fotografi (Bill Jay’s Album, Nazraeli Press, 2007), am ras si ne-am facut poze unul altuia, uitand sa ne facem si una impreuna. Cainele lui Bill, pe nume Weegee-the-dog a fost cuminte si a dormit sub masa mai tot timpul. A fost o intalnire intocmai cum trebuia sa fie. Si a fost, mai ales, o intalnire care a insemnat inceputul unei frumoase prietenii la distanta, materializata intr-un schimb de scrisori, carti, albume si idei. Una dintre ideile care ma bantuie pana astazi ar fi, spre exemplu, necesitatea prezentei in Romania a unei serii de carti critice, in masura sa ajute fotografii cum sa gandeasca si nu cum sa apese pe buton.
Josef Koudelka
Am mai povestit atunci despre reviste foto (fusese editorul celebrelor Creative Camera si Album), despre farmecul si dezamagirile profesoratului, dar mai ales despre unii dintre prietenii sai fotografi care i-au fost si mentori – Van Deren Coke, Beaumont Newhall, David Hurn sau Joseph Koukelka. Desi sustinea cu o sfiala de fecioara ca nu are pretentia de a fi numit fotograf, ceea ce vedeam insirat pe masa inaintea mea ma emotiona peste masura, fiindca, printre cestile de cafea, se perinda toata floarea cea vestita a fotografiei contemporane. Portretele facute de Bill erau printuri de proba alb-negru, dense, contrast. Erau ba intime, ba jucause, ba serioase si, oricum te uitai la ele, inima incepea sa-ti bata mai iute; fiindca nu erau evident iesite din mana unui amator inocent, ci din mana unuia care stie foarte bine ce face. Si, mai ales, se vedea ca avusese alaturi pe cineva priceput la procesul de editare. Weegee-the-famous, Ansel Adams, André Kertész, Bill Brandt, David Hurn, Joseph Koudelka, George Rodger, Eve Arnold, Helmut Newton, Jacques Henri Lartigue, Leonard Freed, Martin Parr, Manuel Alvarez Bravo, Mary Ellen Mark, Michael Kenna, Paul Caponigro, Ruth Bernard, Graciela Iturbide sau Ralph Gibson sunt doar cateva dintre numele mari ale fotografiei descrise in cuvinte insotite de imaginile ce fac obiectul acestei carti minunate care este Bill Jay’s Album. Un album deopotriva familiar, puternic, tandru si jucaus, un fel de carte deschisa catre inima autorului, una mare si primitoare in care incap, democratic, o gramada de prieteni alesi.
Martin Parr
Confesiuni fotografice, noua carte din seria Diafragma9 are rolul unui aperitiv. Este, daca vreti, doar o simpla introducere in opera vasta a unui autor de exceptie. Cred cu tarie ca modul in care e perceputa fotografia azi in lume are de-a face, printre multe altele, si cu energia respectiv zelul misionar ale lui Bill Jay care, incepand cu anii ’60, a conferentiat, a scris, a editat reviste, a creat o scoala promovand, intr-un cuvant, cu entuziasm, un mijloc de expresie considerat un fel de cenusareasa a artelor frumoase. Intr-unul dintre eseurile selectate aici, autorul trage o concluzie limpede: „Fotografia nu poate purta povara intelectuala cu care o incarcam fiindca asa e la moda. Fotografia nu este un joc intelectual, ci un raspuns emotional la o viata plina de trairi”. Iar viata in intregul ei nu e o poveste plictisitoare, ci o sursa inepuizabila de subiecte din cele mai diverse care cer doar un ochi, un aparat si o atentie reala. Fotografia celebreaza banalul, nevazutul, trecerea, clipa; e in stare sa faca din cele mai comune lucruri cu putinta ceva memorabil, aici sta mare ei putere.
Michael Kenna
Am folosit ca sursa pentru eseurile din cartea aceasta doua dintre cartile mele favorite: Occam’s Razor si Sun in the Blood of the Cat, ambele aparute la Nazraeli Press, de unde am si primit drepturile de publicare. In ultima vreme, Bill nu prea mai avea rabdare sa scrie si ajunsese la un asemenea nivel de fluenta incat isi dicta cartile. Merita amintita aici o intamplare care spune multe despre dispozitia sa pentru joc: cea de-a doua carte trebuia sa se numeascaSomething Photographic, dar softul care transforma vorbele in cuvinte scrise „n-a auzit bine” si a reprodus un titlu cu totul absurd si evident, deloc fotografic –Sun in the Blood of the Cat (Soare in sangele pisicii). Pe Bill l-a distrat in asa hal ce a iesit din interactiunea om-soft, incat a lasat titlul exact asa. Cica era chestie de destin.
Ralph Gibson
Eseurile selectate aici incearca sa il surprinda pe Bill Jay intr-o tripla ipostaza: de istoric, de editor si de profesor-teoretician al fotografiei. Toata viata lui a fost fascinat de epoca victoriana si de importanta istoriei imaginii fotografice in general. Iata parerea lui: „Unul dintre blestemele fotografiei contemporane este ca se hraneste doar din productia ultimei saptamani, incurajeaza si ridica stilul deasupra sensului, elogiind banalitatea in detrimentul convingerilor profunde. Fotografii sunt datori fata de acest mijloc de expresie si fata de ei insisi sa iasa din acest impas, recunoscand si acceptand lectiile istoriei. Cand intelegi de unde vii, stii cu mai multa certitudine incotro te indrepti. Istoria fotografiei este relevanta fiindca talmaceste viitorul”.
Ruth Bernard
Revistele Creative Camera si Album au azi un loc incontestabil in istoria fotografiei. Pe cea de-a doua o puteti rasfoi integral pewww.billjayonphotography.com. Aventurile lui Bill in calitate de editor al acestor reviste sunt descrise cu o fermecatoare verva. Pentru el, cel mai iesit din comun lucru cu privire la fotografie il reprezinta tocmai modul in care celebreaza lucrurile comune. Iar proiectele, interviurile si articolele gazduite in paginile revistelor coordonate de el nu sunt altceva decat un omagiu adus lucrului in sine iar nu eului fotografilor, oricat de celebri ar fi fost acestia. „Daca eul este superficial, limitat si lipsit de valoare, la fel vor fi si fotografiile rezultate. Ideea ca fiecare fotograf are un caracter de o profunzime care reclama sa fie revelat pare o prezumtie de o extraordinara aroganta!”
Tony Ray-Jones
Cat despre aventura lui de profesor, concluziile sunt limpezi: „Darul cel mai de pret pe care i-l poate oferi profesorul unui student este o resursa de care sa se foloseasca, iar nu o autoritate careia sa i se supuna. Profesorul ar trebui sa fie un depozitar de alternative, directii, atitudini. Profesorul arata cu degetul catre luna. Studentul trebuie sa invete mai intai sa se uite la luna, iar nu la deget.”
Bill dovedeste in scrisul lui o mobilitate de gandire exemplara, avand la baza „incantarea neintrerupta pe care i-o ofera capacitatea fotografiei de a raspunde tuturor aspectelor vietii”. Cand il citesti, simti cum respira fotografie prin toti porii: inspira permanent imagini si cuvinte expirand cugetari dintre cele mai adanci, pe care le impacheteaza mereu in ceva simplu, usor de inghitit. De aceea, foloseste cu pricepere metafore sau comparatii. E iute de mana ca un lucrator de fast food. Impacheteaza rapid ideile in cuvinte si ti le serveste calde pe tava, cu un zambet larg: „Fotografii maturi sunt cei care stiu ce sanu fotografieze” sau „A da vina pe aparat pentru pozele proaste e ca si cum ai spune ca mariajul provoaca divort” sau „Majoritatea fotografilor ar face lumii o favoare diminuand rolul propriului eu si punand accentul pe subiect” sau „Am devenit profesor cand mi-am dat seama ca firele de par din narile altora erau mai interesante decat ale mele.”
Weegee the Famous
Scrisul lui Bill Jay e incantator, chiar si atunci cand este incomod si, pe alocuri, taios. Desfiinteaza cu nonsalanta retetele, presupusele „secrete ale meseriei”, fumurile cu pretentii de arta si pune mereu accent pe calea intortocheata si enervanta, singura valabila, de altfel. „Fotografii sunt fotografi suta la suta din timp, chiar si cand spala vase. Scopul ultim este oscilarea intre sine si subiect, imaginea fiind manifestarea fizica a acestei interfete supra-tensionate dintre spirit si lume. Trebuie sa repetam: aceasta constiinta a fotografului nu se invata, nu se insuseste, nu se descopera, nu se dobandeste rapid si fara efort”. Intr-o lume de ego-uri artistice supralicitate ce plutesc aproape de tavan prin sali de expozitii, Bill sare de colo-colo cu un ac in mana si se distreaza grozav spargandu-le. E un contrapunct sanatos in istoria recenta a fotografiei; seamana un pic cu greierele Jiminy, constiinta lui Pinocchio. Cu un zambet generos, ne coboara pe toti pe pamant, acolo unde ne e locul, si ne lanseaza o invitatie simpla – sa lasam ca fotografiile sa fie cele care sa vorbeasca in locul nostru. Si mai ales, sa lasam timpul sa le judece.
Voicu Bojan, editor Colectia Diafragma9
Cartea a aparut in 15 aprilie si costa 29 de lei. Se poate comanda la comenzi@aquaforte.com sau de pe formularul de comanda www.diafragma9.ro.
In data de 24 mai (joi) la orele 20, va invitam la o discutie relaxata cu Voicu Bojan, despre cartea “Confesiuni fotografice” de Bill Jay. Discutia va avea loc in cadrul festivalului Photo Romania (www.photoromaniafestival.ro) la Bastionul Croitorilor, strada Baba Novac, Cluj Napoca.
